Procesul intentat descoperitorilor tezaurului, Stan Avram și Ion Lemnaru, complicilor care i-au ajutat să-l ascundă, Nicolae Baciu și fii săi George și Achim Baciu, cumpărătorului Anastase Tarba zis Verusi Albanezul, asociaților, colaboratorilor sau cunoscuților șui și tuturor celor care au luat contact în orice fel cu comoara, tîrani sau orășeni, început în vara anului 1838 a durat, cu diferite faze, până în 1842. În primele luni de acheta s-a desfășurat la Buzău, aestații fiind încarcerați în beciurile Episcopiei. Și aici și la București în beciurile Agiei, unde au fost mutați, au avut parte de cele mai rele tratamente. În plină iarnă, pe gerurile cele mari din decembrie 1838 – ianuare 1839, arestații era bătuți până leșinau, erau udați cu apă și duși apoi în beci, unde nu era nici un fel de căldura. În aceste condiții plămânii unora dintre ei au fost grav afectați, corpurile lor slăbite din cauza bătăilor, a lipsei de hrană și a stării morale nu au făcut față, unii au murit în timpul anchetei, alții la scurt timp după aceea. Singurul care a trecut mai usor prin rigorile anchetei a fost Anastasia Tarba. În urma acestor tratamente, descoperitorii tezaurului mor îniante de încheierea procesului. Prin sentința nr. 26 a Curții Penale (Criminale) din 22 aprilie 1839, confirmată prin Decret princiar de Alexandru Dimitrie Ghica, la 29 septembrie 1839, se constată moartea celor doi descoperitori, Stan Avramescu și Ion Lemnaru, Nicolae Baciu scapă nepedepsit fiind bolnav, George și Achim Baciu sunt comdamnați la 30 lovituri de vargă și câte un an închisoare începând din ziua arestării, Anastasia Tarba Albanezul este achitat, i se restituie suma de 4000 piaștri (lei vechi) de către vânzători (Sic!) și cei 200 ecosari dați lui Gheorghe Frunză-Verde, precum și alte sume care i-au fost proprite de subprefectul arondismentului și vor fi stabilite printr-o anchetă, George Cocârlă este condamnat să restitue lui Costea Grecul cei 5 ducați primiți pentru statueta din centrul paterei, lui Georghe Frunză-Verde i se înapoiază casa de bani confiscată de poliție, iar plângerile împotriva tuturor celorlalți bănuiți de complicitate în această afacere sunt retrase. Cel mai câștigat din toată întâmplarea a ieșit Anastasia Tarba, care, după încheierea procesului, a devenit unul din cei mai mari antreprenori de lucrări publice din România, situație pe care o datorează câștigului pe care l-a avut de pe urma vânzării obiectelor dispărute din tezaur. Și sentința Curții, total favorabilă lui, se datorează unei părți din banii obținuți, bine plasați înaintea, în timpul și după proces celor care au instrumentat ancheta. Cât despre obiectele dispărute din tezaur sentința nici nu face vorbire, ceea ce, desigur, este o altă favoare acordată Albanezului. După câțiva ani, pietrarii din Ochiu Boului au ridicat pe creasta Istriței la 0,5 km N de drumul spre Bădeni o cruce din piatră înaltă de peste 2,50 m, cunoscută azi drept Crucea lui Stan Avram. Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a dat dispoziții, încă în anul 1838, ca pisele recuperate din Tezaurul de la Pietroasa să fie depuse la Muzeul Național de Antichități, înființat de el în 1834, care funcționa atunci în localul Liceului naționat Sfântul Sava; însă, din motive doar bănuite, obiectele au ajuns în muzeu abia în 1842. Aici au rămas până în anul 1867, fără să stârnească prea tare curiozitatea puținilor vizitatori. Primele semnalări ale descoperirii marelui tezaur de la Pietroasa se datoreză tot dominitorului Alexandru Ghica. În 1838 acesta a comandat pictorului Ioan Negulici executarea unor desene după piesele recuperate, desenele, executate destul de repede, au fost litografiate în același an la Viena și distribuite de prințul Mihail Ghica unor savanți străini, prin intermediul ambasadorilor prezenți atunci la București, dar descoperirea nu reține în mod deosebit atenția cuiva. În anul 1841 savantul francez Berger de Xivrey publică în revista româno – francezo LE Glaneur moldo-valaque (Spicuitorul moldo-valah), care apărea la Iași, numerele din Iulie, august și septembrie, o descriere detaliată și câteva aprecieri corecte asuprea tezaurului, fără să semneze. În 1850 Joseph Arneth, într-o anexă a lucrării sale dedicată obiectelor din Cabinetul de antichități de la Viena, pe care îl conducea, publică două planșe și două descrieri, una în limba franceză, comunicată în martie 1840 de prințul Mihail Ghica, în care dă un catalog succint dar exact al descoperirii, însă p datează greșit, 1838, iar cealaltă în limba germană, mai dezvoltată dar plină de greșeli, în care atribuie tezaurului piesele care nu au făcut niciodată parte din acesta și plasează eronat localitatea Pietroasa între Buzău și Brăila. Abia în 1861 vizita la București a arheologlui german Fraz Bock, însoțit de tânărul pictor vienez M. Springer și discuțiile savantului cu pastorul evanghelic Rudolf Neumeister, profesor de literatură germană la Liceul național Sf. Sava, preocupat de un timp să descifreze inscripția de pe colanul din tezaur discuții la care participă și tânărul Alexandru Odobescu, de curând întors de la studii din străinătate, trezesc interesul viitorului savant român pentru descoperirea de la Pietroasele.