Tezaurul de la Pietroasele

Detalii despre zona de descoperire

A trecut vara, a trecut toamna fără necazuri. După ce se terminaseră muncile câmpului, într-o zi de sfârșit de octombrie, ăl tânăr, Ion Lemnaru, a luat din pod un lanț „gros ca pe degetul arătător”, lung ca de două palme, cum reține tradiția locală, și s-a dus cu el la crâșma din sat, aflată mai kos de Via Adelenilor, cam pe unde este azi gospodăria lui Nise Jiganie și l-a dat cârciumarului. Ăsta, mai umblat prin lume și obișnuit cu aurul, ghicind pe loc valoarea obiectului, i-a dat băutură și mâncare toată ziua, iar la plecare i-a învelit într-o hârtie o bucată de pastramă, o pâine și i-a mai dat o sticlă de țiuică, pentru acasă. Între Crăciun și Bobotează, cei doi bărbați, împreună cu soțiile, se duc în vizită la un cumnat la Movila Banului, care era fierar. Stan Avram i-a dat aceluia niște balamale de ușă și cââteva perechi de potcoave pentru boi. După Paști, când s-au dus să ia lucrurile, cumnatu-său îi dă bucațiile de metal înapoi și-i spune: „Ia-ți fieroteiele de-aici că nu-s bune de nimic. Când le-ncălzesc se topesc, nu pot să fac nimic din ele”. Odobescu menționase o variantă diferită, publicată în 1841 de M. Billecocq în revista Le Glaneur moldo-valaque (Spicuitorul moldovalah), care apăreau la lași sub direcțiunea lui Gheorghe Asachi, relatată și de Antoine Kunz din Brașov lui Joseph Arneth, custodele Cabinetului de Antichități din Viena, folostiă de acesta în valorosul său volum, apărut în 1850, dedicat monumentelor din aur și argint din Cabinetul imperial, variantă în care Stan Avram i-a dat unui țigan căldărar o bucată de metal din comoară să-I repare un vas din cupru (într-o alta căldare), fără rezultat, replica aceluia fiind asemenea cu a fierarului din Movila Banului. Autorul monografiei tezaurului precizeaza că nu cunoaște anecdotei și că aceasta (anecdota) nu este consemnată în dosarul oficial al anchetei. Satul Pietroasele de Jos, de care ținea cătanul Ochiu Boului, făcea parte din Județul Saac Săuceni, cu capitala la Bucov, județ desființat la 1 ianuare 1845. Totodată,satul se afla pe moșia Episcopiei Buzăului, care stăpânea cea mai mare parte din pământurile de pe raza localității, cu excepța celor deținute de moșeni, mai ales în Pietroasa de Sus. Din anul 1836 moția Episcopiei fusese arendată unui boiernaș locale, Gheorghe Funză—Verde, a carui casă exista și la 1866, fiind menționată pe planul castrului. În primăvara anului 1838 ocârmuirea județului Săcuieni a hotărât să sistematize colțul de sat în care locuiau descoperitorii tezaurului, casa lui Stan Avram umrând să fie dărâmată pentru a se deschide o uliță pentru ca locuitorii din colțul de sus al satului, akde Cojocaru, Chiriță, Lazăr și alții să poată ajunge la cișmeaua lui Despan, bogatul izvor de apă rece și bună aflat mai jos de locuința cu pricina, izvor ce curgea și astăzi. Cei doi cu comoara în pod încep să se agite, ce să facă cu lucrurile alea, care nu erau chiar fitece. După ce se sfătuiesc îndelung între ei și cu soțiile, vorbesc în taină cu vecinul și ruda lor Nicolae Balciu, cumnat cu Stan, și cu fii acestuia, George și Achim, și hotărăsc să mute comoara în casa acelora. Așai și fac: într-o noapte fără lună mută obiectele și le ascund în podul casei lui George / Gheorghe Baciu, după horn. Dar, cum se-ntâmplă de obicei, un secret știut de doi nu mai e un secret, zvonul se lățește și pe urma lui încep să dea târcoale amirositorii. Primul ajunge la descoperitori Anastasiei Tarba, zis Verusi, un albanez născut la Bitolia, în Macedonia, care luase în antrepriză lucrările de la Episcopia Buzăului, unde se construia clădirea Seminarului, azi Seminarul Vechi, pe cele de la podul peste Câlnău, primul pod de piatră din Țara Românească, construit în 1831 și luat de ape în 1835, și din portul Brăilei, acolo cheiurile din lemn fiind înlocuite cu altele din piatră. Speriați de zvonurile care începuseră să circule prin sat cei doi, vrând sa scape cât mai repede de comoară, îi povestesc albanezului toată pătărania și îi dau unul din cercurile din tezaur. Verusi dă fuga la București la un argintar și, după ce se asigură că se află în fața unei mari lovituri, de Sfântul Gheorghe, 23 aprilie / 5 mai 1838, se întoarce la ochiul Boului, se târguiește îndelung cu țăranii și obține de la ei uriașul tezaur (mai puțin un lănțișor cu pandativ, o piatră albastră mare și un colan de aur, rămase în ascunzătoare din podul lui Gheorghe Baciu) pentru numai 4000 de lei vechi, adică 1500 de lei noi (atunci circulau mai multe valute, leul având două emisiuni monetare) (cam atât costa o pereche de boi buni) și ceva testemele pentru femeile lor. Prudent, se asigură că niciunul nu va spune numănui nimic despre târgul dintre ei, amenințându-i cu legea lui Vodă Caragea, care spunea cp orice comoară dezgropată aparține domniei. Ca să poată căra splendidele obiecte, Verusi mai întâi le sparse or le turti pe cele voluminoase – coșulețe, fibule, cănile, colanele cu balama, iar marele platou îl taie în patru cu toporul, chiar în casa lui Gheorghe Baciu, îndeasă totul în desagii ce-i avea pregătiți și în coburii de la șa (albanezul umbla călare), apoi, c patruzeci de kilograme mai greu decât la venire, luă podul de peste Câlnău, unde avea o baracă, iar în zilele și săptămânile care au urmat, făcând dese drumuri la București și peste Dunăre, Anastasie Tarba făcu să dispară pentru totdeauna jumătate din tezaur.