Primăvara anului 1837 avea să rămână în istoria arheologiei româneşti un moment de referinţă şi, totodată, punctul de început al interesului pentru vestigiile antice din localitatea Pietroasa (astăzi Pietroasele, jud. Buzău), de la poalele dealului Istriţa. Atunci, doi localnici, Ion Lemnaru şi Stan Avram, aflaţi în timpul unor lucrări de extragere a pietrei, descopereau întâmplător pe versantul sudic al dealului, în stânga văii pârâului Urgoaia şi la circa 1000 m nord de sat, unul dintre cele mai importante tezaure aparţinând epocii migraţiilor de pe teritoriul Europei. Iniţial tăinuit în podul casei lui Ion Lemnaru, tezaurul compus din 22 de piese (obiecte de podoabă şi vase) va începe să fie cunoscut treptat şi de alţi consăteni, printre care şi fierarul satului la care cei doi descoperitori apelaseră pentru a afla natura materialului din care erau făcute obiectele: aur sau aramă. Acesta, considerând materialul prea moale pentru a fi prelucrat nu îi acordă multă importanţă. Aşa se face că până în primăvara anului 1838, comoara rămâne ascunsă în Pietroasa, cei doi localnici nereuşind să afle foarte multe date despre descoperirea lor. Această situaţie se datora şi discreţiei cu care trebuiau să caute informaţii despre posibila valoare a tezaurului, în aşa fel încât să reducă riscurile de a fi denunţaţi autorităţilor. În încercările lor de a vinde comoara găsită, Lemnaru şi Stan l-au cunoscut pe un anume Anastase Verusi, antreprenor albanez al podului aflat în construcţie peste apa Câlnăului şi care venea des la Pietroasa pentru a cumpăra piatră extrasă din carierele dealului Istriţa. Din primul moment acesta şi-a dat seama de importanţa descoperirii şi în schimbul a 4000 de piaştri, sumă mare pentru cei doi săteni, dar cu mult mai mică decât reala valoare a tezaurului, cumpără în ziua de 23 aprilie 1838 toate cele 22 de piese. Pentru a le transporta şi ascunde mai uşor, Verusi deformează majoritatea obiectelor, iar tava mare o taie în patru cu un topor. În urma acestei mutilări, multe dintre pietrele semipreţioase care împodobeau fibulele şi coşuleţele se risipesc pe jos, fiind ulterior luate de copiii din sat şi folosite la jocul de ţintar. La aceştia le-a văzut arendaşul moşiei Pietroasa, Gheorghe Frunză-Verde, care a aflat astfel despre existenţa comorii şi a încercat să-l şantajeze pe Verusi, ameninţându-l cu denunţul autorităţilor. Nemulţumit de preţul oferit de Verusi, constând din două piese ale tezaurului (coşuleţul dodecagonal şi un colan), şi temându-se de eventualele consecinţe ale tăinuirii unei astfel de descoperiri, în cele din urmă, arendaşul Frunză-Verde denunţă cazul autorităţilor. Astfel, în iulie 1838 descoperirea tezaurului de la Pietroasa devine publică. Ancheta iniţiată în 12 iulie 1838 de către Mihai Ghica, şeful Departamentului trebilor dinăuntru al Ţării Româneşti, a condus la arestarea celor doi descoperitori şi a lui Anastase Verusi, însă nu a făcut posibilă decât recuperarea parţială a tezaurului. Din cele 22 de piese care-l compuneau în momentul descoperirii şi care cântăreau peste 40 de kg de aur, nu au mai fost găsite de către autorităţi decât 12 (tava mare, cana înaltă – oenochoe, patru fibule, două coşuleţe, patera şi trei colane), în greutate de 19,919 kg. Restul obiectelor au fost cel mai probabil topite în cele trei luni de zile cât s-au aflat în posesia lui Verusi şi nu au mai fost niciodată recuperate. Chiar şi în aceste condiţii, tezaurul descoperit la Pietroasa rămânea cea mai importantă descoperire de acest gen din cadrul spaţiului european din secolul al XIX-lea (cantitatea de aur a unui tezaur avea să fie depăşită doar de descoperirea obiectelor din mormântul faraonului egiptean Tutankhamon, în 1922). Valoarea istorică şi artistică a pieselor care compuneau tezaurul a fost repede remarcată de către oamenii de cultură ai vremii, fapt reflectat inclusiv de presa din toate provinciile româneşti. Astfel, primul care se ocupă de cercetarea tezaurului este eruditul profesor de la Colegiul Sf. Sava, Petrache Poenaru, cel care furnizează şi numeroase informaţii pentru cele mai importante gazete ale vremii (Curierul românesc, Albina românească şi Gazeta de Transilvania) despre “antichităţile pământeşti”. Importanţa deosebită a tezaurului a fost apreciată şi de către conducerea Ţării Româneşti care, prin decretul domnesc al lui Alexandru Dimitrie Ghica, hotăra la 26 iulie 1838 expunerea lui permanentă într-un muzeu. Primul loc ales pentru găzduirea inestimabilei comori a antichităţii a fost în cadrul colecţiilor Şcolii Sf. Sava, începând cu anul 1842. Aici, în anul 1861 a fost văzută pentru întâia oară şi de către tânărul pe atunci Alexandru Odobescu, cel care avea să-şi dedice întreaga viaţă studiului acestor piese antice. Probabil că tot atunci, în 1861, s-a născut ideea monumentalei lucrări Le Trésor de Petrossa, publicată între 1889 şi 1900 la Paris şi Leipzig, consacrate tezaurului, pentru a cărei realizare Odobescu a muncit asiduu până la sfârşitul vieţii sale. Devenit cel mai valoros tezaur descoperit pe teritoriul României, descoperirea de la Pietroasa, denumită sugestiv şi Cloşca cu puii de aur, a cunoscut în scurt timp şi consacrarea internaţională. Participarea României în anul 1867 la Expoziţia Universală de la Paris, cu pavilion propriu deşi ne aflam încă sub suzeranitate otomană, a fost un bun prilej pentru a face cunoscute în Europa Occidentală piesele tezaurului. Adus în capitala Franţei prin strădaniile şi grija lui Al. Odobescu, tezaurul a stârnit admiraţia împăratului Napoleon al III-lea, publicului şi presei franceze. Ziarele franceze i-au consacrat 20 de planşe fotografice în culori, aşa cum nu o mai făcuseră pentru nici unul dintre exponatele altei ţări. După închiderea expoziţiei de la Paris, tezaurul a călătorit la Londra, unde a fost expus pentru 6 luni în marele muzeu South Kensington, iar în anul 1872 s-a aflat la Expoziţia Internaţională de la Viena, ceea ce a condus la creşterea notorietăţii sale pe plan european. Readus în ţară şi expus la Muzeul Naţional, al cărui sediu se afla atunci în clădirea Universităţii, tezaurul va trece prin două momente de cumpănă. Primul are loc în noiembrie 1875, când studentul seminarist Dumitru Pantazescu reuşeşte să-l sustragă şi în încercarea de a-l ascunde mai uşor deteriorează o parte dintre piese, în special colanul cu inscripţie. Recuperat de autorităţi, tezaurul nu işi va redobândi aspectul anterior decât după minuţioase lucrări de restaurare. Al doilea moment este legat de incendiul izbucnit în sediul Muzeului Naţional, în martie 1884, atunci cănd salvarea tezaurului s-a datorat eroismului a trei soldaţi, care au reuşit să scoată din clădirea incediată preţioasele obiecte arheologice. Încercările prin care au trecut piesele tezaurului, îl fac pe regele Carol I să ia decizia trimiterii lor pentru restaurare la Berlin, în atelierul unui renumit orfevrier al vremii, Paul Telge, bijutier şi al Casei de Habsburg, în a doua parte a anului 1884. Aici, pe lângă restaurarea pieselor deteriorate se realizează şi mai multe cópii prin metoda galvanoplastiei, una dintre acestea aflându-se în prezent în colecţia Muzeului Judeţean Buzău. După restaurarea din 1884, tezaurul se întoarce la Bucureşti şi rămâne expus în clădirea Muzeului naţional până în anul 1917, când, în împrejurările dramatice ale Primului război mondial, este trimis împreună cu tot tezaurul României la Moscova. Deşi trimis temporar pentru păstrare într-o ţară la acel moment aliată, decizia aceasta s-a dovedit nefastă în conjunctura istorică ulterioară. După o perioadă de aproape 40 de ani, de abia în anul 1956, doar tezaurul descoperit la Pietroasa se reîntoarce definitiv în România, fiind expus cu începere din anul 1972 în actualul Muzeu Naţional de Istorie din Bucureşti, cea mai mare parte a valorilor statului român rămânând până în prezent nerestituite de către Rusia. Tezaurul descoperit la Pietroasele se compune în prezent din două mari categorii de piese: vase (un platou mare, o cană, două vase poligonale şi o farfurie) şi podoabe (un colan incrustat cu pietre, două colane din bară de aur şi patru fibule). Din punct de vedere al încadrării cronologice, piesele care compun tezaurul se pot data începând din a doua jumătate a secolului al IV-lea (farfuria , cana) şi pănă cel târziu în prima jumătate a secolului al V-lea (vasele poligonale, fibulele şi colanul lat).